[04] ARHITECTURA ÎN SPRIJINUL EDUCAȚIEI SOCIALE

Last updated on 08/02/2023

Autor: Anda-Ioana SFINTEȘ

Arhitectura, prin elementele sale, poate contribui la informarea publicului larg sau poate chiar sprijini procese educative privind arhitectura în sine, funcțiunea adăpostită, ajungând până la a avea semnificații și roluri sociale, civice, ecologice, politice etc. Toate acestea pot fi transmise prin caracteristicile materiale ale arhitecturii, prin configurări planimetrice și spațiale (mai ales prin funcțiunile adăpostite și relațiile propuse între acestea), prin modul în care este rezolvată comunicarea interior-exterior sau prin ceea ce arhitectura face, efectiv. Posibilitățile de informare prin intermediul arhitecturii sunt nenumărate și, dincolo de specificațiile oricărei teme de proiectare, sunt strâns legate de acel rol pe care arhitectul și-l asumă la nivel social, despre care am vorbit și în subcapitolele „Categorii de utilizatori ai arhitecturii” sau „Ce poate «face» arhitectura”.

Discuția începută aici rămâne una deschisă, în cele ce urmează fiind exemplificate doar câteva modalități prin care arhitectura reușește să vină în sprijinul educației, punând accent pe educația socială și socio-culturală.

Un prim mod prin care arhitectura poate transmite informații sau spijini procese educative ar fi prin imagine. Imaginea arhitecturii se poate transforma într-un element identitar, preluând rolul de a transmite, mai mult sau mai puțin explicit, mesaje legate de valorile comunității sau comunităților în mijlocul cărora este amplasată, pe care le reprezintă sau pe care le deservește. În primul caz putem vorbi despre o arhitectură raportată la contextul social chiar dacă, prin funcțiunea sa, nu își asumă acest rol, dar poate ajunge să fie acceptată și apropriată, ca imagine, de comunitate. Astfel ajunge să medieze, de fapt, relația dintre utilizatori și vecinătăți, informând utilizatorii cu privire la contextul social imediat și devenind un potențial declanșator al dialogului și colaborării inovative. În al doilea caz ne putem gândi la o arhitectură menită a reprezenta, și de data aceasta exprima explicit, anumite comunități, valorile, provocările, elementele lor identitare etc. (ne gândim, de exemplu, la muzee etnice). În acest caz utilizatorii arhitecturii doresc, de la început, să cunoască și să înțeleagă comunitatea, arhitectura putând fi, printre altele, un element ce susține sau chiar întregește funcțiunea. Arhitectura care deservește o comunitate, spre deosebire de cazurile precedente, poate deveni un element ce contribuie la perpetuarea valorilor comunitare de-a lungul generațiilor. Privind aceste aspecte din punct de vedere socio-cultural înțelegem arhitectura drept a avea un rol important în creșterea gradului de conștientizare asupra unor elemente identitare, susținând educația socială și culturală.

Similar rolului pe care și-l poate asuma prin imagine, prin modul în care face apel la anumite materiale, la combinații de materiale, la punerile lor în operă, arhitectura poate contribui la educația socială centrată pe înțelegerea, acceptarea și, în mod ideal, implicarea în rezolvarea problemelor cu care se confruntă categorii sociale devaforizate. Ne referim, de exemplu, la arhitectura care, prin angajarea simțurilor, devine o arhitectură pentru toți, putând fi utilizată facil inclusiv de către persoane cu dificultăți de văz sau auz.

Tot prin modul în care se face uz de materiale, de data aceasta în legătură directă cu configurarea limitelor clădirii – adică prin gestionarea relației interior-exterior – interiorul clădirii propuse se poate deschide către spațiul public și astfel poate atrage publicul larg către activități către care nu ar fi fost înclinat să se îndrepte în mod obișnuit. Aici găsim exemple numeroase de muzee sau săli de spectacole ce „ies în stradă” (Sfintes, 2013).

Rezolvarea relației interior-exterior, dar și configurările spațiale și volumetrice pot facilita interacțiunea directă sau fie doar și cea vizuală, ambele având rol important în expunerea utilizatorilor la alte sisteme de valori, identități, activități. Această expunere este esențială în declanșarea sau încurajarea comunicării, colaborării uneori chiar între categorii sociale ce nu se cunosc, recunosc sau înțeleg reciproc. Maciocco și Tagliagambe pun accent pe rolul existenței unui spațiu de întâlnire/ciocnire în care „înțelegerea greșită [între doi oameni sau între categorii sociale diferite deopotrivă] devine stimul și ocazie de a traduce limbaje, un fel de compromis ce vizează obținerea unui consens” (trad. ns. 2009, p. 138). Funcțiunile adăpostite la interior, poziția lor, relațiile în care se află unele cu altele pot, de asemenea, contribui la cele de mai sus. Privind obiectul de arhitectură în context urban constatăm că discuția purtată până aici rămâne valabilă, și poate chiar mai importantă, la scara orașului, accentuând nevoia gândirii arhitecturii în relație cu celelalte obiecte de arhitectură ce dau formă acestui context (Tonkiss, 2013). Acest aspect subliniază afirmația cu care dorim să încheiem aceste rânduri și anume că stabilirea de la început a unui obiectiv de informare și susținere a educației sociale și socio-culturale este foarte importantă întrucât astfel de obiective nu pot fi atinse prin simple elemente, ci printr-o abordare complexă și coerentă care face uz de mai multe mijloace în acest sens. Altfel, arhitectura poate rămâne la un simplu rol de informare, fără a contribui mai departe la educare, la schimbări pozitive la nivel individual sau social. Numeroși profesioniști consideră această capacitate a arhitecturii esențială și privesc responsabilitatea arhitectului față de aceste probleme drept o responsabilitate etică ce trebuie asumată încă din timpul facultății (Jones și Hyde, 2019).

Referințe

Jones, A., și Hyde, R. (Eds.). (2019). Defining Contemporary Professionalism: For Architects in Practice and Education. RIBA Publishing

Maciocco, G., și Tagliagambe, S. (2009). People and Space: New Forms of Interaction in the City Project. Springer

Sfintes, A.-I. (2013). Muzeul din stradă. Argument, 5, (pp. 159–178) Tonkiss, F. (2013). Cities by Design: The Social Life of Urban Form (1 edition). Polity

Articol dezvoltat în cadrul proiectului Scholar Architect 2022 și publicat în volumul cu același nume, disponibil integral aici.

https://doi.org/https://doi.org/10.54508/9786066382472.09