Autor: Ruxandra PĂDURARU
22 noiembrie. Plouă de câteva ore bune. Străbat Bucureștiul de la Piața Victoriei spre Apărătorii Patriei (axa Nord-Sud), cu câteva opriri intermediare. Sunt nevoită să îmbin mersul pe jos cu folosirea mijloacelor de transport în comun. Câteva observații pe care mi le-am notat pe drum:
_o trecere de pietoni cu trotuar subdimensionat; mulți dintre pietoni așteaptă pe carosabil sau pe spațiul verde care, din cauza ploii, se transformase într-o mare baltă de noroi; persoanele cel mai dinspre carosabil au fost udate de mașinile care treceau în viteză
_înspre Amzei, un părinte cu copil în cărucior, nevoit să meargă pe carosabil din cauza trotuarului blocat de mașini parcate
_în aceeași zonă, o trecere de pietoni fără vizibilitate, risc crescut de accidente
_foarte puține spații comune de adăpostire pentru vreme neprielnică
_o persoană cu dificultăți motorii încearcă să coboare la metrou (liftul este avariat)
_la ieșirea de la metrou Apărătorii Patriei, wayfinding-ul (modul prin care descrifrăm căile de a ajunge dintr-un punct în altul) nu este foarte simplu
_o bucată scurtă de drum, care de o persoană tipică ar fi fost străbătută în maximum 3 minute, pentru o persoană care mergea sprijinită pe un cadru cu rotile a presupus, cu un ocol pe carosabil, un drum de 15 minute
_starea precară a trotuarelor face ca deplasarea mai ales pe vreme ploioasă să devină o adevărată probă olimpică de sărituri.
…Lucruri notate în grabă, fără o privire atentă la modurile în care utilizatorii navighează spațiul urban. În schimb, m-am gândit iar cât de puțin incluziv este Bucureștiul și de ce ar trebui să vorbim mai mult și mai des despre asta.
Mă raportez la definiția dată de Popescu (2023) conform căreia designul incluziv „face trecerea de la a proiecta pentru un om universal la a proiecta pentru un individ, prin implicarea utilizatorilor în procesele de proiectare-construire și în exploatare, apoi prin extinderea soluțiilor către mai multe categorii de persoane” (p. 46).
Uneori, în mod eronat, designul incluziv pare a se adresa doar unor categorii de utilizatori, cel mai adesea persoane cu dizabilități recunoscute legislativ, însă conform Popescu (2013), dizabilitatea poate fi „permanentă (un membru amputat), temporară (perioada de recuperare după o operație chirurghicală invazivă sau/și bazată pe context (un aeroport aglomerat, cu multe zgomote în care este greu să fie auzite anunțurile vocale chiar și de către persoanele fără dizabilități de auz)” – exemplele aparțin autoarei. Totodată, spectrul unei abordări incluzive include mult mai mult de atât, iar discriminarea generată de spațiile publice poate să fie și din cauza genului, a vârstei, a categoriei sociale etc. Putem crea bariere fără intenție care conduc la nepotriviri cu mediul construit.
Poate de multe ori evităm anumite rute sau spații din cauza dificultății utilizării sau a disconfortului pe care îl resimțim. Care sunt cauzele? Ce a provocat aceste dificultăți sau acest disconfort? Poate să fie vorba de iluminat precar, de mașini care blochează accesul pe trotuar, de mobilier urban insuficient sau neadaptat condițiilor climatice, de zgomote, de lipsa altor persoane sau supraaglomerarea, poluarea excesivă sau mirosuri pestilențiale, de caracterul strict comercial, sau de lipsa unor spații comerciale etc. Propun să ne întrebăm aceste lucruri de fiecare dată când alegem un spațiu sau un drum în detrimentul altuia și să ne gândim cum putem contribui la șlefuirea unor spații care să ne facă să fim empatici cu cât mai multe categorii de utilizatori.
Referințe
Popescu, I. (2023). Design incluziv. Exerciții de empatie în proiectare. Volum susținut de Ordinul Arhitecților din România și Timbrul de Arhitectură
Articol dezvoltat în cadrul proiectului Scholar Architect 2023
Be First to Comment