Last updated on 08/02/2023
Autor: Ruxandra PĂDURARU
Fundamentarea proiectelor de arhitectură presupune, printre altele, cercetarea unor studii pe subiecte similare și conexe temei abordate în proiect. Preluarea unor concepte sau teorii poate determina însă, uneori, o discrepanță de contextualizare și adaptare la particularitățile locale, precum se poate observa și în analiza proceselor de gentrificare. Critica adusă studiilor despre gentrificare vizează preluarea caracteristicilor vestice și aplicarea lor neadaptată în state în care procesul nu este întocmai asemănător.
Conceptul tradițional de gentrificare presupune un proces de transformare a vechilor cartiere rezidențiale în care clasa muncitoare și locuitorii săraci sunt strămutați de către un aflux de gentrificatori, o nouă clasă formată din oameni bine educați și mai înstăriți (Glass, 1964). Kovacs, Wiessner și Zischner (2013) susțin că gentrificarea în țări din fostul bloc socialist precum Germania de Est, Ungaria, Polonia și Estonia afectează doar mici arealuri din interiorul orașelor (nu cartiere întregi precum în exemplele vestice). Proiectele de „regenerare” care presupun reînnoirea fizică și modernizarea socială a cartierelor vechi și părăsite se realizează pe segmente, compunând, astfel, un „mozaic” (Popescu, 2020). De aceea „conceptele vestice au limitări serioase în studii urbane post-socialiste” după cum susțin Kubeš și Kovács (trad. ns., 2020, p. 7).
Într-o oarecare măsură, țările amintite mai sus sunt exponente pentru gentrificarea care a avut loc și în România. Sociologi și antropologi din Europa Centrală și de Est, printre care și români, propun, pentru contextul local, o regândire a gentrificării mai degrabă în termeni demografici și economici, nu culturali – un model care se suprapune mai bine peste realitatea din România post-socialistă (Chelcea, Popescu și Cristea, 2015).
În România, gentrificarea nu apare pe un fond omogen, deoarece foștii locuitori erau extrem de eterogeni, iar nou-veniții nu reprezintă un grup social „compact”, prin urmare nu putem vorbi de o completă înlocuire a unei clase sociale cu alta. Sykora (2005) afirmă că, în orașele post-comuniste, gentrificarea a avut loc inclusiv în spațiile decăzute în timpul comunismului dar restaurate la vechea glorie, fiind înlocuite segmente de populație care au trăit acolo pe perioada regimului.
Demantelarea bunăstării regimului socialist a provocat tipuri diferite de gentrificare. Inițial, percepția despre cartierele centrale era foarte proastă din cauza neglijării de lungă durată a acestora, condițiilor inadecvate pe care le ofereau și concentrării de grupuri marginalizate (Kubeš și Kovács, 2020). Cu referire la percepția asupra grupurilor marginalizate, Ruopilla (2004) introduce termenul de gypsyfication – fenomen social prin care, din cauza faptului că nu le-au fost repartizate locuințe în perioada socialistă, romii devin treptat și din ce în ce mai vizibili în zone centrale pe care și le apropriază tocmai datorită percepției negative amintite mai sus (fenomen observat și în București). Rămași fără locuințe, romii sunt nevoiți să doarmă în blocuri sau clădiri deteriorate; când zona redevine de interes pentru investitorii imobiliari, aceștia sunt evacuați și strămutați într-o altă zonă.
Apariția unor clădiri noi este cea mai frecventă formă de gentrificare în țările din Europa Centrală și de Est. Kubeš și Kovács (2020) clasifică gentrificarea, pe de o parte, din perspectiva scării la care are loc. Astfel, ei diferențiază gentrificarea în stadiu incipient (condusă de artiști, studenți la facultate, orășeni tineri), gentrificarea clasică (condusă de yuppies – profesioniști tineri din mediul urban – și de gentrificatori înstăriți – adesea străini) și supergentrificarea (în cadrul căreia gentrificatori și mai înstăriți îndepărtează gentrificatorii anteriori). Pe de altă parte identifică forme specifice de gentrificare: gentrificarea marginală (care se referă la un proces inițial de gentrificare –ex. București), gentrificarea controlată „moale” (în cadrul căreia încă întâlnim rezidenți existenți, cu venituri mici), gentrificarea controlată prin politici de mixare socială, gentrificarea organizată (ce conduce la îndepărtarea rezidenților cu venituri mici) și tele-gentrificarea (în care gentrificatorii sunt proprietari care stau majoritatea anului în altă țară – denumită și Schengtrification). Condițiile postsocialiste specifice au condus, însă, la spațialități hibride și gentrificări „peticite”. Autorii subliniează nevoia unor cercetări în aceste contexte, care să răspundă la întrebări precum: care e impactul gentrificării asupra segeregării contemporane? cum sunt și ce efect au evacuările? și care este rolul activismului politic?
Chelcea, Popescu și Cristea (2015) analizează procesul de gentrificare din București. Observă că, după 2005, principalele investiții imobiliare sunt făcute în clădiri de birouri, mall-uri, centre comerciale și comunități închise (gated communities). Totodată, cercetarea lor relevă că în centru crește numărul persoanelor tinere între 20 și 44 de ani, cu educație superioară. De altfel, un motiv invocat de Kovacs, Wiessner și Zischner (2013), reluat și de Popescu (2020), privind declanșarea procesului de gentrificare este cel al clasei de mijloc care are preferințe și stiluri de viață orientate spre interiorul orașului. Ingredientele culturale ale gentrificării identificate de cei trei autori sunt: „noi peisaje de alimentație publică, «slow-time» spaces, puncte comerciale pentru consumatorii boemi, buticuri cu obiecte realizate manual și comercializarea spațiului rezidențial” (Chelcea, Popescu și Cristea, 2015, p. 123). Se creează, astfel, o tensiune între interesul boem și cel economic al clasei de mijloc, iar centrul devine un tărâm al contrastelor din capitală, caracterizat deopotrivă prin gentrificarea selectivă și parțială cu impact asupra valorii simbolice a centrului (mai ales prin atractivitatea culturală și socială – prin apariția cafenelelor, ceainăriilor, pub-urilor, restaurantelor) și prin „gentrificarea estetică” datorată exloziei loisir-ului (Popescu, 2020). În concluzie, precum în cazul gentrificării, conceptele macro care descriu procese la scară largă trebuie permanent raportate la specificul local și la aspectele culturale, sociale, economice, politice și istorice care conferă particularitate contextuală. Este recomandată, așadar, o atenție sporită la premisele care fundamentează și pe care sunt construite aceste concepte.
Referințe
Chelcea, L., Popescu, R. și Cristea, D. (2015). Who Are the Gentrifiers and How Do They Change Central City Neighbourhoods? Privatization, Commodification, and Gentrification in Bucharest. Geografie. 120(2). (pp. 113-133)
Glass, R. (1964). London: Aspects of Change. London. MacGibbon and Kee
Kovacs, Z., Wiessner, R. și Zischner, R. (2013). Urban Renewal in the Inner City of Budapest: Gentrification from a Post-socialist Perspective. Urban Studies. 50. (pp. 22-38)
Kubeš, J., și Kovács, Z. (2020). The kaleidoscope of gentrification in post-socialist cities. Urban Studies. 57(13). (pp. 2591–2611)
Popescu, R. (2020). Strada Mozaic – gentrificare parțială în București: The Mosaic street – partial gentrification in Bucharest. Sociologie Românească, 18(1). (pp. 33-62)
Ruopilla, S. (2004). Processes of Residential Differentiation in Socialist Cities. European Journal of Spatial Development. 9. (pp. 2–24)
Sykora, L. (2005). Gentrification in post-communist cities. În R. Atkinson, și G. Bridge, (Eds.). Gentrification in a Global Context. London. (pp. 91–105). Routledge
*Articolul cuprinde idei din teza de doctorat a autoarei, „Dimensiunea de clasă a mirosului”, în curs de elaborare în cadrul Școlii Doctorale de Sociologie, Universitatea din București.
Articol dezvoltat în cadrul proiectului Scholar Architect 2022 și publicat în volumul cu același nume, disponibil integral aici.
https://doi.org/https://doi.org/10.54508/9786066382472.09
Be First to Comment